Hai să dăm mână cu mână / Cei cu inima română

luni, 25 octombrie 2010

STAREA DE APATIE

Starea de apatie la nivelul individului este deseori o stare trecătoare care se instaurează de cele mai multe ori pe fondul lipsei de speranţă sau suficienţei, şi se împrăştie facil, fără urmări durabile, prin interacţiunea dintre indivizi.
La nivelul unei naţiuni evoluţiile sunt mai dramatice şi de cele mai multe ori purtătoare ale unor sechele cu un impact de lungă durată asupra propriei istorii. Acum, recurgând la zicala că “istoria se repetă”, putem accepta şi că viaţa unei naţiuni are anumite cicluri.
Acest subiect a fost studiat de mulţi istorici de-a lungul vremii şi acestia toţi au ajuns la aceeaşi concluzie: un ciclu de viaţă de aproximativ două secole.
O formulare interesantă asupra abordarii în speţă îi aparţine romancierului şi istoricului Alexander Tyler, de pe la anii 1780, conform careia toate naţiunile par să treacă prin aceleaşi cicluri de viaţă: “de la sclavie la credinţă spirituală, de la credinţă spirituală la un mare curaj, de la curaj la libertate, de la libertate la abundenţă, de la abundenţă la complacenţă, de la complacenţă la apatie, de la apatie la dependenţă şi de la dependenţă înapoi la sclavie”.
Privind astfel lucrurile, nu ne rămâne decât să remarcăm că nouă, românilor, permanent ni s-au scurtat sau răpit fazele de libertate şi abundenţă, căci, generic vorbind, la nivel macrosocial nu am beneficiat decât în câteva ore astrale de libertate, iar de abundenţă, numai câteva minute (de fapt cred că numai in perioada socialistă a anilor ‘60 – ’70 poporul nostru a gustat şi el abundenţa).
Vitregit de fazele relaxante ale ciclurilor de viaţă repetate, opunându-se neîncetat formelor de dependeţâ, te aştepţi ca poporul nostru să fie deja un popor ostenit, chiar prea ostenit de desele treceri prin fazele de sclavie şi apatie. Si poate că aşa ar fi dacă faza de credinţă spirituală nu ar fi metamorforzat, prin proprie vocaţie, acest popor astfel încât să devină imun la cârligele de cele mai diverse şi perverse naturi care i se înfig în trup de sute de ani. Remarcaţi că am spus trup, pentru că aşa este, numai trupul (inclusiv cel al ţării, cu care suntem o fiinţă) ne-a fost de prea multe ori sfârtecat, dar fără rezultat: spiritualitatea româneasca rămâne (oare cine zicea ca “român”vine de la “rămân”?).
Adevarul este că, lipsiţi de fazele relaxante ale ciclului normal de viaţă, dar dăruiţi credinţei spirituale, noi românii nu am căzut niciodată în apatie.
Da, am o veste bună, numai pentru români! Caci numai ei pot să o înţeleagă: starea în care am fost din nou aduşi în ultimii peste 20 de ani nu este o stare de apatie, ci numai starea hibernală de rezistenţă pasivă care conservă şi acuitizează curajul generator de libertate.
Concluzie (parafrazând): “Când mă voi scula pre mulţi am să popesc!”

Niciun comentariu: