Ultimele zile au fost
teribile şi de-a dreptul groteşti prin încercările unei clase politice
degenerate de a măslui nu numai adevărul, dar şi legile, în dorinţa expresă de
a-şi asigura o imunitate permanentă sub care să-şi muşamalizeze faptele
reprobabile care au început deja să o judece singure, în lipsa unei justiţii
care să o condamne în loc să o spele, ca apoi să o repună curată în circuit.
Pentru a contribui la
devoalarea originii acestei pegre de care nu mai reuşim să scăpăm de atâta amar
de vreme redau mai jos integral un articol al domnului Prof.
Univ. Dr. Ion Coja apărut în revista Art-Emis Academy:
Nemernicii din '89
„Află că pe om au vrut să-l
linșeze! Pe amândoi! Acesta a fost planul!”
Ipoteza pe care o fac acum publică mă preocupă de
multă vreme. Încă de la începutul anilor ’90, când m-am întâlnit la o reuniune
publică cu un prieten din copilărie, ne-am așezat alături, nu ne mai văzusem de
ani de zile, eu mai apăream pe la televiziune din când în când, așa că discuția
noastră a fost pe marginea ultimei mele ieșiri TV. Mi-a corectat niște
afirmații scăpate în eter, afirmații privitoare la evenimentele din decembrie,
iar când a fost să ne despărțim mi-a spus: „Află că pe omul au vrut să-l
linșeze! Pe amândoi! Acesta a fost planul!” Pe „omul”, adică pe Nicolae
Ceaușescu... Știam bine cu cine stau de vorbă, așa că l-am crezut! N-am putut
din păcate să-i cer detalii, s-a ridicat de lângă mine și a mers la microfon,
unde era invitat să ia cuvîntul din partea nu mai știu cărui partid sau ONG.
După ce și-a rostit cuvîntul a rămas pe un scaun liber din primul rând. De
atunci nu l-am mai văzut, ne-am mai dat câte un telefon din an în Paște. Sper
să fie în viață și să citească cele de mai jos!
Sursa informației era sută la sută credibilă
Iubite N.O., am luat foarte în serios afirmația ta.
Mi-am zis chiar că mi-ai pasat mie datoria de a o face publică. Tu, prin
statutul tău, n-o puteai face! Iar eu nu știu să țin un secret. Numai că
această ipoteză este atât de cumplită, pur și simplu devastatoare, încât nu o
puteam lansa mai departe, în public, așa cum o primisem! Cine m-ar fi crezut?
Ce dovezi aveam? Pentru mine era sută la sută credibilă sursa informației.
Știam bine cine este amicul meu, chiar dacă în ultimii 25 de ani nu ne văzusem
nici măcar de cinci ori! Încrederea mea era însă totală: avea de unde să
cunoască adevărul despre decembrie 1989! Dar nu aceeași încredere o aveau și
milioanele de necunoscuți care alcătuiesc publicul românesc, acel public la
care ar fi ajuns de la mine ipoteza că pe Ceaușescu adversarii săi au plănuit
și au decis să-l linșeze. Cine m-ar fi crezut pe cuvânt, așa cum, pe cuvânt,
l-am crezut eu pe amicul N.O.? În fața publicului trebuia să vin cu dovezi! Nu
le aveam. Aveam numai cuvântul unei persoane a cărei identitate n-o puteam
dezvălui!
Gil Andriescu, ce naiba căutai tu, pe 22 decembrie,
pe post de Cerber, la Televiziune?
Am început să caut dovezile! Mai exact spus, orice
informație privind ziua aceea, de 22 decembrie, o raportam, volens-nolens, la
ipoteza linșajului: Pe Nicolae Ceaușescu au vrut să-l linșeze. Probabil că din
această cauză am ținut minte cam tot ce văzusem în ziua de 22 decembrie, când
m-am aflat printre bucureștenii adunați în fața C.C.-ului, imediat după
plecarea armatei din perimetrul respectiv. De curând, am relatat cele văzute
atunci, în textul intitulat „Gil Andriescu, ce naiba căutai tu, pe 22
decembrie, pe post de Cerber, la Televiziune?” Preiau din acel text, cu unele
completări, datele care pot interesa în continuare:
1. Lumea adunată în fața C.C. al P.C.R. nu manifesta
propriu zis! S-au adunat mulți, s-a umplut piața, dar lumea păstra o distanță
de câțiva metri de clădirea C.C. și aștepta. Așteptam să vedem ce se întâmplă
în clădirea C.C., ce comunicări ni se vor face. Cum va încerca Ceaușescu și ai
lui să iasă din impas! Spiritul combativ al celor din piață era ca și nul!
A vrut să-l protejeze sau să-l împiedice să
vorbească?
2. Când Nicolae Ceaușescu a ieșit în balcon, în mână
cu o porta voce, și a încercat să se adreseze mulțimii, prima reacție a fost să
vedem ce spune! Dar s-a găsit un individ care s-a repezit la intrarea „A”, de
sub balcon, a rupt un steag din care a făcut un soi de retevei și l-a aruncat
spre Ceaușescu! Atunci s-au pornit și ceva huiduieli. În balcon a apărut un
individ - poate doi-trei -, și l-a luat în brațe pe Ceaușescu obligându-l să se
retragă! A vrut să-l protejeze sau să-l împiedice să vorbească? Țin bine minte
că m-am mirat: de ce cu porta voce? Unde era stația de amplificare?! Cum de a
rămas ditamai Ceaușescu într-o biată porta voce?
3. Apoi am văzut că lumea din fața intrării „B” -
intrarea din Onești, începe să „aflueze” spre clădire, intrând tot mai mulți,
se făcuse deja o oarecare înghesuială. Eu, împreună cu Mircea Ciobanu, stăteam
și comentam situația, undeva cam pe unde se află acum „obeliscul lui Iliescu”,
ceva mai spre statuia lui Maniu. Cam tot atunci a apărut și elicopterul, s-a
lăsat pe terasă, un minut-două să fi trecut și elicopterul s-a ridicat deasupra
clădirii, iar după numai câteva clipe pe marginea terasei au apărut indivizi
care făceau spre noi, cei din piață, semnul victoriei, strigau, gesticulau. Am
presupus că sunt persoane dintre cei intrați pe la poarta „B”.
Nu a existat o presiune a celor din piață asupra
clădirii
4. Repet: nu a existat o presiune a celor din piață
asupra clădirii, care să explice, să justifice deschiderea ușilor! Prima s-a
deschis poarta „B”. Cât am mai stat acolo nu-mi aduc aminte să se fi deschis și
poarta „A”, cum i-am auzit pe unii că s-ar fi întâmplat.
5. În toamna anului 1992, când am intrat și eu în
clădirea respectivă, ca senator, am putut să cercetez cu atenție ușa grea,
metalică, de la intrarea „B”. Ca și celelalte uși ale clădirii, ar fi putut
rezista ore în șir încercării cuiva de a le forța. Nici cu tancul nu ar fi fost
o treabă ușoară! Prima întrebare: cine și de ce a dat ordin să se deschidă
poarta „B” atunci când Nicolae Ceaușescu mai era în clădire? Ce a fost în
mintea acelui individ? Ce și-a închipuit că va urma? Cele de mai sus le-am pus
imediat în legătură cu ipoteza amicului N.O. Se cam potriveau lucrurile. Dar nu
suficient ca să fac eu „dezvăluiri” publice! Nu ar fi fost dezvăluiri, ci niște
biete presupuneri, așa cum s-au mai făcut cu sutele pe subiectul acesta. Mă
făceam de râs dacă ieșeam în lume cu ele.
„Mutre dubioase”
6. M-a pus pe gânduri o afirmație făcută la un moment
dat de Ana Blandiana. Împreună cu soțul ei, Romulus Rusan, fuseseră și ei în
fața C.C.-ului în ziua de 22 decembrie. Printre altele, au remarcat sosirea la
un moment dat a unui camion din care au coborât mai mulți tineri cu mutre cam
dubioase, care apoi au intrat primii în clădirea C.C.-ului, pe poarta „B”. Am
subliniat cuvântul „mutre dubioase”, deoarece lumea adunată în piață era „lume
bună”, bucureșteni îngrijit îmbrăcați, fețe luminoase, cum vezi de obicei pe
Calea Victoriei... Vag parcă mi-aș aduce și eu aminte de sosirea camionului, a
unui camion sau două, dar n-aș putea spune că am văzut cine a coborât din acel
camion, cum arătau... De ani de zile am tot zis că se va nimeri să-l întâlnesc
pe dl Romulus Rusan să-l întreb mai multe despre acel camion. Între timp m-am
apucat să scriu o carte, un roman despre cele petrecute în toamna anului 1989.
Romanul s-a făcut trilogie, „Şeitanii” întitulată, și e gata de tipar. Peste o
mie de pagini! În roman este lansată și ipoteza linșajului, dar nu ca ipoteză,
ci ca lucru cert, plănuit de complotiști, în detaliu. Mi-am zis că, citind
cartea, cine n-o să creadă povestea cu linșajul, este liber s-o ia ca pe o ficțiune
artistică, o invenție a autorului, băgată în carte ca să facă cartea mai
atrăgătoare, mai vandabilă - vor zice unii, să provoace eventual și un scandal
etc. Mi-am asumat acest risc. Ce nu face un scriitor român de dragul
succesului?!...
Odată și odată se va afla adevărul!
Numai că eu m-am bazat tot timpul pe amicul N.O., în
care am toată încrederea că nu putea să-mi spună asemenea „enormitate” decât
dacă era lucru bine știut de el. Iar el avea de unde să știe! Fusese și el
profesor, ca și mine, dar la alt soi de școli, mai pe la periferia împădurită a
Bucureștilor. Mi-am zis că odată și odată se va afla adevărul, iar dacă se va
afla după apariția cărții mele, confirmând-o, cu atât mai bine pentru mine și
pentru ...dânsa!
Iată însă că zilele trecute primesc de la însuși
domnul colonel Filip Teodorescu invitația de a participa la „ARCUB” la o
discuție publică pe marginea volumului „Adevăruri Incomode”, scoasă de redacția
revistei „Vitralii”, binecunoscută pentru corecțiile esențiale pe care le-a adus
la reconstituirea celor petrecute în decembrie, precum și înainte și după ziua
fatidică! Odată cu invitația primesc și volumul respectiv! Ca să știu despre ce
avem de vorbit.
O confirmare tristă
Din prima ochire dau în volumul „Adevăruri incomode” peste
textul dlui Aurel David, fosta gardă de corp alui Nicolae Ceaușescu. Mi-l
recomandase domnul colonel, cu precizarea că Aurel David l-a însoțit pe
Ceaușescu pe terasa C.C.-ului și l-a urcat în elicopter. Așadar, mi-am zis, un
text care poate fi confirmarea ipotezei linșajului sau, dimpotrivă, infirmarea
acestei ipoteze. Declar cu toată sinceritatea: Nu am nicio satisfacție că am
găsit în acest text confirmarea - pentru mine deplină -, a spuselor lui N.O. O
confirmare tristă: pe Nicolae Ceaușescu autorii loviturii de palat din
decembrie 1989 au vrut să-l linșeze!
După 22 decembrie 1989 Țara a încăput pe mâna unor
criminali scelerați!
Au fost așadar scenariștii și regizorii celor
petrecute în decembrie 1989 atât de nemernici?! Atât de ticăloși?! De abjecți?!...
De nebuni?! Iată că au fost! Iar după 22 decembrie 1989 Țara a încăput pe mâna
lor! A unor astfel de criminali scelerați! Nu este de mirare că am ajuns acolo
unde suntem azi! Cu asemenea mizerii de ne-oameni putea să fie chiar și mai
rău! Adică putea să se petreacă și acel linșaj, care ne scotea din lumea
civilizată pentru o mie de ani! Din relatarea dlui Aurel David rezultă limpede
cât de puțin a lipsit! Câteva secunde au făcut diferența, au împiedicat să se
producă lucrul cel mai oribil cu putință. N-a fost de colo nici ceea ce până la
urmă s-a întâmplat: crima de la Târgoviște, despre care cu toții am zis că a
fost cea mai mizeră încheiere posibilă. Un fel de nec plus ultra al abjecției
criminale. Iată însă că era cât pe ce să avem parte de un spectacol și mai
sângeros, și mai sălbatic, și mai rușinos, și mai respingător! Absolut
inimaginabil pentru oameni sănătoși la minte!...
„... Acel copil mă apărase cu corpul său de
urgia războinică a unor « bruneți »”
Citez așadar din textul intitulat O situație limită
din viața unui ofițer din fosta Direcție a V-a, apărut în volumul „Adevăruri
Incomode”[1]: „În 22 decembrie 1989, la ora 12,09, sub
presiunea mulțimii de oameni adunați în Piața Palatului pentru răsturnarea
regimului politic, decola spre necunoscut, de pe terasa Comitetului Central al
partidului, într-o atmosferă ajunsă la paroxism, elicopterul în care se afla
președintele țării, Nicolae Ceaușescu. Alături de acesta erau soția sa, Elena,
doi demnitari de partid și de stat, precum și doi ofițeri din garda
prezidențială aflați în misiune de securitate și gardă. Decolarea respectivă,
intrată în istorie, s-a efectuat sub amenințarea directă a capturării
președintelui țării de către un grup de manifestanți, unii înarmați cu diferite
obiecte contondente bine și din timp meșteșugite, iar alții cu pistoale
mitralieră cu pat rabatabil. Acest grup, care ajunsese pe terasa respectivă cu
câteva clipe înainte de decolarea elicopterului, a fost pe punctul de a-l
captura pe președintele țării și, după expresia unor manifestanți violenți, de
a-l judeca « pe loc », într-o manieră medievală. [...] În momentele care au
urmat, viața mea a intrat într-o situație limită, fiind dezarmat cu violență și
agresat fizic de către unii manifestanți înfierbîntați care m-au acuzat, sub
amenințarea cu aruncarea de pe terasă, că eram vinovat pentru faptul că
„tiranul” scăpase de judecata poporului.[2] [...]
Alături de o femeie care se afla în grupul de manifestanți, acel copil mă
apărase cu corpul său de urgia războinică a unor „bruneți” care au început
să-și verse furia pe mine, pentru că nu i-am lăsat să-l facă pe Ceaușescu
„carne de mici”.[3](Sublinierile îmi
aparțin - n.a.)
A doua întrebare: Ce s-ar fi întâmplat dacă „grupul”
ar fi ajuns pe terasă cu câteva clipe mai devreme sau decolarea ar fi întârziat
cu acele „câteva clipe”? Răspunsul ni-l dă ofițerul gardă de corp: Ceaușescu ar
fi fost supus „pe loc” judecății poporului, iar „poporul” urcat pe terasă
venise pregătit să-i facă pe cei doi „carne de mici”! Sau să-i arunce de pe
terasă. Eu alt înțeles nu pot deduce din textul citat mai sus. Adică, într-un
singur cuvînt, linșaj! Au lipsit „câteva clipe”!
„Manieră medievală”... „carnagiu făcut la ordin”
Relatarea domnului Aurel David este suficient de
clară, de edificatoare. Poate că va accepta să revină, ar fi chiar imperios
necesar să revină asupra acestei relatări cu mai multe detalii privind
comportamentul „manifestanților”, identitatea acestora, ce vorbe au mai rostit
aceștia, altele la fel de edificatoare ca și vorbele pe care domnul David le
reproduce deja. Cu siguranță au mai fost și altele. În mod deosebit se cere
explicată formula „manieră medievală” prin care autorul desemnează scopul
urmărit de grupul respectiv de manifestanți. Expresia nu le aparține manifestanților,
ci domnului David. Exact-exact, ce a vrut domnia sa să spună? Se pare că a vrut
să-și menajeze cititorii. Oricum înțelesul relatării mi se pare a fi unul
singur: lui Nicolae Ceaușescu și Elenei Ceaușescu li se pregătise o moarte
violentă în însăși clădirea C.C. al P.C.R.. Și completez eu: O moarte pentru
care nimeni să nu-i poată acuza pe emanații revoluției! Pe cei pe care
dispariția lui Nicolae Ceaușescu urma să-i instaleze în fruntea bucatelor!
Extrem de importantă este și precizarea: manifestanții
ajunși pe terasă erau „înarmați cu diferite obiecte contondente bine și din
timp meșteșugite, iar alții cu pistoale mitralieră cu pat rabatabil ”. Evident,
grupul respectiv făcea parte din scenariu, nu era constituit spontan, din
rândul celor care ne aflam în piață de câteva ore și nu venisem de acasă decât,
cel mult, cu un baston - cazul meu! Un baston, e drept, rabatabil, ca și patul
pistolului mitralieră din dotarea acelorași manifestanți care, odată intrați în
clădirea C.C., au știut încotro să se îndrepte: spre terasă. De la cine au
primit așa de repede informația că Ceaușescu a plecat din biroul său? Cine le-a
dat armamentul încă de cum au pășit în interiorul clădirii?! Nu cumva
„manifestanții” aceia erau deja în clădire atunci când poarta „B” s-a deschis?
Căci ei nu aveau cum să se afle printre manifestanții din piață înarmați cum
erau, inclusiv cu pistol-mitraliere! Iar acest grup au urcat țintit pe terasă
știind ce aveau de făcut: să-i facă pe soții Ceaușescu „carne de mici” și să-i
arunce de pe terasă! Îngrozitor scenariu!
Pentru a masca acest carnagiu făcut la ordin, de o
echipă de criminali pregătiți pentru asta, s-au deschis porțile C.C.-ului ca să
se dea aparența că grupul respectiv aparține mulțimii din piață, mulțime care,
repet, nu se arătase nicicum dispusă la violență, răfuială, molestare fizică a
cuiva!
Cu Ceaușescu era plănuit altceva: să fie „judecat de
popor” pe loc!
A treia întrebare: Cine a dat ordin să se deschidă
intrarea „B”, și cine a dat ordin să vină elicopterul? Cele două ordine au fost
date de persoane diferite, cu intenții - se pare, net diferite. Dacă mi-aduc
bine aminte, elicopterul a venit la ordinul generalului Victor Stănculescu.
Celălalt ordin cine l-a dat? Când vom identifica persoana care a ordonat deschiderea
porților, această persoană va trebui să răspundă la a patra întrebare: atâta
vreme cât Nicolae Ceaușescu mai era în clădire, iar presiunea din stradă era ca
și inexistentă, de ce nu a așteptat venirea și plecarea elicopterului în
deplină siguranță? Logica ordinului respectiv nu pare să fie decât una singură:
a deschis poarta ca să nu-l lase pe Ceaușescu să plece cu elicopterul și să
scape! Cu Ceaușescu era plănuit altceva să se întâmple: să plece pe lumea
cealaltă, nu la Snagov! Să fie „judecat de popor” pe loc, acolo unde erau
găsiți! Fără alte complicații și formalități, fără nicio amânare!
Notă: nimeni nu prea înțelege
motivul real pentru care Victor Stănculescu este după gratii? Cu ce i-a supărat
pe colegii săi de complot anti-ceaușist? Are vreo legătură condamnarea sa cu
salvarea lui Ceaușescu cu ajutorul elicopterului venit la ordinul domnului
Stănculescu?
Nu a existat nicio presiune din partea „mulțimii de
oameni adunați în Piața Palatului”.
La relatarea domnului Aurel David aș face două corecturi:
Nu a existat nicio presiune din partea „mulțimii de oameni adunați în Piața
Palatului”. Am fost martor! Ușa de la intrarea „B” s-a dechis fără ca cineva
măcar să ciocănească în ea și să ceară permisiunea de a intra! De asemenea,
prezența oamenilor din piață nu urmărea „răsturnarea regimului politic”!
Lozinca „Jos comunismul!” a apărut după câteva zile, nu făcuse parte din
scenariu! Apariția acestei lozinci intra în contradicție cu cunoscuta acuzaţie
adusă lui Ceaușescu că „a întinat” idealurile comuniste, socialiste etc! Repet:
Lozinca „Jos comunismul!” nu a făcut parte din scenariu! Este opera celor care
au ieșit în stradă din proprie inițiativă! A bucureștenilor! La fel cum și
demolarea statuii lui Lenin a fost opera străzii, nu a șobolanilor care au
conspirat în ascuns.
Scenariul prevăzuse ca totul să se termine în
clădirea C.C.-ului
Ce a urmat se cunoaște. Sau, mai exact spus, atât cât
se cunoaște, putem deduce că lucrurile nu s-au mai petrecut după un plan:
elicopterul ajunge la Snagov, de acolo pleacă în necunoscut, bietul Ceaușescu
este abandonat apoi pe marginea șoselei, dacă avea noroc să dea de niște oameni
de suflet, care să-l ia în casă și să-l țină ascuns câteva zile, nimic nu ar fi
împiedicat și o asemenea evoluție a evenimentelor!...
Ce denotă această aiureală, această degringoladă în
care a intrat scenariul după decolarea elicopterului? Denotă, după părerea mea,
că scenariul prevăzuse ca totul să se termine în clădirea C.C.-ului, acolo să
se petreacă și „judecata poporului”, acolo să fie „judecați pe loc” tiranii!
Adică cei doi să fie făcuți terci, călcați în picioare, sau aruncați de la
terasă, de la etajul al VII-lea, în stradă!
De ce au imaginat acest final scenariștii complotului
anti-ceaușist? După calculul ticălos și laș făcut de aceștia, moartea prin
linșaj a soților Ceaușescu ar fi fost pentru ei, pentru complotiști, finalul
cel mai comod, cel mai fericit: după un linșaj, efectuat de „popor”, de o
gloată de indivizi necunoscuți, este imposibil de stabilit cine este vinovat de
moartea victimelor! Iar pe făptașii veniți din stradă și dispăruți în stradă de
unde să-i iei?! Pe cine să condamni?!
Dacă linșajul s-ar fi petrecut pe terasa C.C.-ului în
câteva minute cei doi ar fi fost făcuți „carne de mici”
Dacă linșajul s-ar fi petrecut pe terasa C.C.-ului
sau chiar la ei în birou, în câteva minute cei doi erau făcuți „carne de mici”,
apoi făptașii anonimi s-ar fi împrăștiat în mulțimea intrată în clădire, ar fi
dispărut nederanjați de nimeni, iar istoria ar fi consemnat că „poporul s-a
răzbunat”, că „judecata poporului” a fost cumplită, dar dreaptă. În lipsa unor
înregistrări video, nimeni nu putea fi chemat în justiție, chiar dacă aceasta
ar fi încercat cu tot dinadinsul să afle adevărul. Așadar, în logica criminală
a scenariului, era nevoie ca mulțimea să intre în clădirea CC pentru a le oferi
asasinilor posibilitatea ca, după linșarea soților Ceaușescu, să se amestece cu
această mulțime și să dispară fără a putea fi identificați! Repet: printre cei
aflați în piață nu au fost văzuți indivizi înarmați cu pistoale mitralieră, cu
„obiecte contondente”.
Mi-aduc aminte că în anii '50, pe lângă Tulcea, o
șatră de țigani a stârnit mânia unui sat, printr-o crimă care a revoltat
întreaga comunitate. Țăranii au tăbărât cu toții asupra corturilor și au lovit
cu topoare și furci în tot ce mișca: copii, femei, bătrâni. A fost un măcel
cumplit, singurii care au rămas în viață au fost câțiva puradei, incapabili să
povestească organelor judiciare ce s-a întâmplat. Iar țăranilor, anchetați de
procuratură, nu le-a fost greu să se apere, zicând fiecare că n-a fost de față,
n-a dat în nimeni, când au ajuns la locul faptei victimele erau deja moarte, nu
au văzut de mâna cui... Nu s-a putut stabili de mâna cui a murit „X” sau „Y”.
La fel, în decembrie 1989, nu s-ar fi putut stabili cine, a cui lovitură, a
cauzat moartea lui Nicolae sau a Elenei. Nu s-ar fi putut stabili nici măcar
cine au fost manifestanții din grupul agresiv.
Asasinilor le-au lipsit câteva secunde
Asasinilor le-au lipsit câteva secunde ca să pună
mâna pe vânatul lor! Au întârziat cu câteva secunde numai! Secunde
binecuvîntate, care ne-au ferit să înscriem în istorie o crimă unică prin
abjecția și cruzimea celor care au plănuit-o! Cine au plănuit-o? Brucan,
Voican? Petre Roman, Iliescu?... Unde au plănuit-o? La București sau la
Moscova?... Mai mult nu insist! Mi-ar părea bine să se dovedească falsă pista
deschisă prin cele spuse mai sus. În alte texte, scrise după plăcerea inimii
mele, am făcut mult caz de omenia românească, pentru că ţin la onoarea noastră,
de popor civilizat, omenos! Ne-a făcut de rușine, de ocara lumii întregi
mascarada criminală de la Târgoviște, din ziua de Crăciun! Încremenesc însă la
gândul că putea rușinea și oroarea să fie și mai mare... Mult mai mare! Mulțumescu-Ți,
Doamne, că nu ne-ai părăsit cu totul în „acele clipe”! Atât, deocamdată.
Post scriptum. Mă mai întreb una: nu cumva amicul meu N.O. a aflat
de la însuși domnul Aurel David despre nemernicii ăia de emanați că au vrut
să-l linșeze pe Ceaușescu? Dacă mă gândesc bine, cei doi au fost destul de
colegi, colegi de serviciu, înainte de 1989! Sigur sunt că se cunosc!
Amândurora, multă sănătate
Decembrie .2013
-----------------------------------------------
[1] „Adevăruri Incomode” Bucureşti,
editura Semne, 2013, p.111-121.
[2] Ibidem, p.111.
[3] Ibidem, p.112-113.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu