Întâmplare povestită de scriitorul Lucian Blaga, participant la Marea Unire, în volumul „Hronicul şi cântecul vârstelor"
Era o dimineaţă rece, de iarnă.
Respiraţia se întrupa în invizibile cristale. Pe o parte a şoselei se duceau
spre Alba Iulia, scârţâind prin făgaşele zăpezii, căruţele româneşti. Buchete
de chiote şi bucurie, alcătuind un singur tir, iar pe cealălaltă parte se
retrăgea în aceeaşi direcţie, armata germană ce venea din Romania, tun dupa
tun, ca nişte pumni strânşi ai tăcerii. Soldaţii germani, fumegând liniştiţi
din pipe, se uitau miraţi după căruţele noastre grăbite...
- Uite, îi spun lui Lionel (fratele
mai mare al scriitorului – n.n.): aşa – prin ger şi zăpada – se retrăgea
pe vremuri Napoleon.
La Alba Iulia nu mi-am putut face
loc în sala Adunării. Lionel, care era în delegaţie, a intrat. Am renunţat cu o
strângere de inimă şi mă consolam cu speranţa ca voi afla de la fratele meu
cuvânt despre toate. Aveam în schimb avantajul de a putea colinda din loc în
loc, toata ziua, pe câmpul unde se aduna poporul.
Era o roire de necrezut. Pe câmp
se înălţau, ici-colo, tribunele de unde oratorii vorbeau naţiei. Pe vremea
aceea nu erau microfoane, încât oratorii, cu glas prea mic pentru atâta lume,
treceau de la o tribună la alta.
În ziua aceea am cunoscut ce
înseamnă entuziasmul naţional, sincer, spontan, irezistibil, organic, masiv.
Era ceva ce te făcea să uiţi totul, chiar şi stângăcia şi totala lipsă de
rutină a oratorilor de la tribună.
Seara, în timp ce ne întorceam cu
aceeaşi trăsura la Sebeş, atât eu, cât şi fratele meu ne simţeam purtaţi de
conştiinţa că pusesem temeiurile unui alt ”Timp” cu toate că n-am facut decât
să "participăm", tăcuţi şi insignifianţi, la un act ce se realiza
prin puterea destinului. Faptul de la răscrucea zilei, cu tăria şi
atmosfera sa, ne comunica o conştiinţă istorică.
Când am trecut prin Lancrăm, satul
natal, drumul ne ducea pe lângă cimitirul, unde, lângă biserică, tata îşi
dormea somnul sub rădăcinile plopilor. Zgomotul roţilor pătrundea, desigur,
până la el şi-i cutremura oasele.
- Ah, dacă ar şti tata ce s-a
întâmplat, zic eu fratelui meu întorcând capul spre crucea din cimitir...
Cănd dam să ieşim din sat, numai
ce auzim dintr-o curte, neaşteptat, în noapte, un strigăt de copil:
"Trăiască România dodoloaţă!"
(în zonă,”dodoloţ” era cuvântul uzual
pentru "rotund" – n.n.)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu